tăcere

pătrund în biserica mea cioplită într-un munte de sare
de-a drepta și de-a stânga sunt stâlpii
cu vână neagră și broboane cenușii
umerii se lovesc de amvonul scrijelit
cu sete dumnezeiesc de mare

mă închin
celor care sunt deja uitați
celor cu vorba ca un nod în gât
celor cu călcăiele crăpate pentru care mângăierea e rană
pleoapele îmi tresaltă de trei ori
și încă o dată de dragul omului care a învățat să  nu mai plângă

întoarce-te chip de om
fost-ai tânăr cu degete prea lungi
fost-ai bătrân cu dinți de lapte
privește-mă ca și cum eram funia de care te-ai spânzurat
și n-ai murit