cântec candriu

în curtea spitalului era un bărbat

o spuză amară de cuvinte

îi curgea pe lângă buze

ca ploaia torenţială la scoc

nu ştiam dacă văd trecut sau viitor

pe chipul lui anii erau amprente incerte

vorbele răneau

ca o sapă cu care tragi încet cartofii din cuibar

„nu-i adevărat că sabia nu taie capul plecat”

îmi aminteam că nebunul de pe deal

înţelege mai bine cum apune soarele

în timp ce eu plâng 

că maică-mea mi-a omorât ghioceii norvegieni

şi peruşul cu glas dulce

fără să pot spune de ce

fără să am voie să spun

ceva despre omul care bântuie pe orice alee                  

cu capul plecat