O ultimă scrisoare deschisă

Viaţă de câine...

Am cerşit libertatea în zadar pe toate siteurile unde s-a putut în România sau în străinătate.

Fiindcă am vrut să trăiesc, să fiu o excepţie, unul dintre sclavii eliberaţi. Am trăit tortura şi chinurile perpetuu asupra vieţii mele din 1984, aproape 30 de ani până acum. Nu am avut nici cea mai mică greşeală întreaga viaţă, chiar dacă voi nu credeţi, şi am sperat ca acest lucru să conteze, să primesc drepturi depline în societate.

Am început să cerşesc din 1984 când aveam 13 ani jumătate şi părinţii au început să mă tortureze zilnic fără nicio vină. Îmi doream să fiu om liber şi îmi doream mai mult decât viaţa să am dreptul să am un copil.

Necazurile s-au agravat în anii ce au urmat, am fost torturată de familie, batjocorită de colegii de clasă şi chinuită apoi de vecinii de bloc (ei din vara lui 1989), deşi nu făcusem niciun rău. Am reuşit să fug la Cluj printre multe bătăi care mă învineţeau de-a binelea doar în 1990 şi am intrat a 12-a la facultatea de psihologie, la o concurenţă de 25 pe loc.  Dar acolo iarăşi au apărut probleme şi nu aveam bani, provenind dintr-o familie săracă şi a trebuit să mă întorc la Bucureşti, unde părinţii şi vecinii iar m-au chinuit din nou zi şi noapte.

M-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, după 8 ani de torturi, dându-mi diagnosticul de schizofrenie fără nicio vină din partea mea, pentru ca să îndur şi mai multă rejecţie socială şi să nu am dreptul la muncă deloc şi nici la pensie fiindcă încă nu aveam ani de muncă.

Am fost în zadar o studentă cu note de 10 şi burse de merit; la finalul facultăţii colegii care îşi bătuiseră joc de mine au obţinut tot ce au vrut şi mie profesorii mi-au spus că nu am dreptul să profesez datorită diagnosticului. Nu m-au lăsat să termin masterul.

Am intrat apoi la medicină, tot la stat, în speranţa de a obţine libertatea. Am fost chinuită mai rău şi la aproape 28 de ani am avut o tentativă de sinucidere, rămânând cu o jumătate de gambă lipsă, amputată. Mi-am continuat studiile iar cu note mari, dar indirect iar am fost dată afară după 5 ani, nu am terminat facultatea. Şi profesorii din facultatea de medicină şi-au bătut joc de mine.

În total am lucrat numai 5 ani, şi aceia ilegal şi nu am dreptul la pensie. A trebuit să suport atâţia ani minciuna şi ipocrizia societăţii că eu aş fi nebună şi aş avea comportamentul anormal sau nu ştiu ce alte aberante invenţii ale lor că eu aş delira sau aş minţi, sau aş avea „faze” diferite în viaţa mea afectivă, oamenii sunt extrem de cruzi cu sclavii nevinovaţi, mult mai cruzi decât în vechime şi pot argumenta acest lucru, dar nu o voi face acum. M-au chinuit mult şi la locul de muncă şi am observat din nou, ca în toţi aceşti 29 de ani, că aceia răi obţin totul călcându-i în picioare pe cei nevinovaţi şi asta au făcut şi cu mine.

Ajutorul social care se oferă pentru schizofreni este infim, era 250 de lei acum câţiva ani şi l-am refuzat fiindcă eram încă aptă de muncă şi îmi doream libertatea. Dacă nu, moartea. Viaţa în sclavie monstruoasă e inacceptabilă, nu puteţi să vă imaginaţi cât de rău m-au torturat. Acum sunt obeză şi am multe probleme de sănătate, netratate corect deşi am implorat medicii, ei zic că nu mă pot ajuta, şi fac pipi pe mine, dar nu am bani de operaţie pentru acest lucru.

Nu am avut niciodată pe nimeni în viaţa mea, nu am avut relaţii sexuale (doar am fost torturată sexual de la distanţă, împotriva voinţei mele, monstruos şi unii au inventat că acel lucru înseamnă schizofrenie şi de fapt am motive clare să cred că e din cauza unor minţi criminale care mi-au vrut moartea). Şi nu m-am masturbat. Şi nu am avut dorinţe sexuale. Dar nici fără copil nu pot trăi şi cred că era posibil să am copil chiar şi cu un picior lipsă mai demult. Acum, dacă e prea târziu, viaţa mea se va termina. Am plâns prea mult 30 de ani aproape că alţii au vrut să mă sacrifice. După moartea tatei, în 2005, la numai 63 de ani, am rămas fără protecţie şi am fost lovită de oameni răi şi mai mult şi izolată cu forţa aproape 8 ani. Ipocrizia societăţii este dezgustătoare. Înainte aveam bani puţini, de la tata, apoi am rămas fără bani aproape deloc şi se presupune că mama trebuie să mă întreţină. Împreună cu mama am un apartament de 4 camere închiriat cu 13 milioane de lei pe lună, ceea ce poate nu credeţi, dar este puţin în condiţiile în care sunt facturi de plătit. Abia ajunge de hrană. Mă puteţi acuza că am fumat, doar atâta vină îmi puteţi găsi, dar am calculat că şi fără ţigări, abia mi-ar fi ajuns de cele necesare, în niciun caz de a îmi cumpăra haine sau pantofi sau de distracţii necesare sufletului (pentru a evita prea multă deprimare), cum ar fi mersul la operă sau în parc sau la muzee, etc.

Acum, oameni buni, dacă e vreunul bun printre dvs.,  mi se cere să mor din nou, să dispar de pe faţa pământului fiindcă şi medicul de familie şi familia mea, care nu m-a acceptat nicioodată, îmi cer să mă mut cu mama, vânzând acel apartament de patru camere pentru a trăi din închirierea altor spaţii şi a face economie, împreună cu mama. Până acum, din 2006 am trăit singură într-un apartament de 2 camere şi repet, în ultimii 2-3 ani, datorită căderii pieţei imobiliare, a scăzut venitul meu tot mai mult (cel din chirie) şi am fost obligată să cerşesc fără succes câte un leu doi pe stradă sau la vecini. Am cerşit şi pe bloguri sau diverse siteuri, inclusiv facebook, tot fără succes. În toate epocile oamenii vor moartea celor nevinovaţi, sacrificaţi cu ură de ei, citiţi din nou istorie dacă nu mă credeţi.

Decât să mă mut cu mama, să mă îngrop de vie şi atît de nevinovată cu ea, după tot ce am îndurat, mai bine mor. Mi-a făcut foarte mult rău şi nu o pot suporta. În plus, chiar dacă acum e nebună, mă cicăleşte groaznic şi mă loveşte verbal şi acum, la fiecare vizită. Şi nu am pe nimeni altcineva şi niciun suport material.

Unii spuneau că aş putea cerşi ajutor la televiziune, dar nu e aşa. Eu am fost, începând cu 2002, când aveam 31 de ani la toate organizaţiile nonguveramentale pe care le puteţi închipui, la ministerul sănătăţii, la diverse persoane sus-puse. În vreo 15-20 de locuri. Toţi m-au refuzat.

Din 2010 am cerut şi pe internet ajutor, cum spuneam. La televiziune, ca şi în rest, vor numai minciuni şi poveşti sentimentale aberante şi dulcege pentru cei proşti, vor să inventeze de exemplu că eu trebuie să o iert pe mama, când toată iertarea a fost sinceră din partea mea şi a fost în zadar şi acum nu se mai poate şi precis ei ar vrea să mă mut cu acea fiinţă monstruoasă numită mamă, de dragul aparenţelor. De asemenea ei precis ar vrea să facă lumea să creadă că eu sunt nebună sau am avut nu ştiu ce rătăciri mentale  în viaţă, când nu e aşa. Doar de dragul menţinerii minciunii şi faptului că aceia declaraţi nebuni aşa trebuie să rămână, nimeni nu vrea adevărul despre normalitatea perfectă şi bunătatea şi nevinovăţia celor ca mine. Şi fără adevărul pe care ei îl refuză voi muri.

Eu nu am făcut decât binele şi nu am primit decât răul în schimb aproape 30 de ani. Nu m-am schimbat din 1984 aproape deloc ca suflet, în afară de faptul că de 2 ani nu mai pot ierta nimic, e prea de tot! Şi nu voi mai ierta, chiar dacă dreptatea nu se va face.

Poate ştiţi câte ceva despre istoria cerşetoriei, considerată ilegală, ori despre istoria psihiatriei, invenţie diabolică de schingiuire, care şi ea se schimbă de la an la an. Poate ştiţi despre istoria închisorilor pentru datornici sau despre nenumăraţii artişti (Balzac sau mulţi alţii, nu mă mai pot gândi acum) care au suferit, nevinovaţi poate, oprobriul public şi moartea prin înfometare şi sărăcie lucie...sunt foarte mulţi şi prietenii nu i-au ajutat. Şi muzicieni şi pictori şi poeţi. Mulţi s-au sinucis şi mereu clasa la putere a muşamalizat adevărul, menţinând gheara în gâtul celor săraci.
Am cerut în ultimii ani în zadar şi ajutorul psihologilor, foşti colegi sau profesori din facultate, şi ajutorul psihiatrilor şi nu au vrut să mă ajute, deşi am explicat că nu vreau să mor şi că izolarea totală de atâţia ani este înfiorătoare şi că nu am bani şi drepturi defel. Tot ce ştiu ei să spună este că eu nu ştiu să mint. Bine că ei ştiu!

Am suferit în total 42 de ani şi se pare că aceeaşi mamă, care mi-a îngropat toate rudele, mă va îngropa şi pe mine alături de tata, într-un fel de mormânt comun. Fără oameni la înmormântarea mea...Şi nici ea, nici verii mei, nu merită să moştenească banii mei din proprietăţile imobiliare. Dar unde s-a mai văzut dreptate pe lumea asta ?!!