Aţă de lumină

nu demult eram războinice amândouă

în cetatea cu blazon de floare de cartof

aveam tatuate pe piept frunze de fasole

culegeam în coşuleţ gândacii de Colorado

din trifoiul înalt adunam melcii

îi gâdilam cu paiul să intre în cochilie

şi-i aruncam în zmeura aurie peste gard

dacă era furtună buni scotea din blidar

un căpeţel de lumânare albă

deschidea Psaltirea unsuroasă

murmura încet până se limpezea cerul

în serile geroase îmi învelea picioarele în pieptare de lână

le aşeza în cuptorul unde cocea crumpenele dulci

numai când mirosea a primăvară părea mai tristă

nu-şi găsea rostul spunea că e tot mai mică de la an la an

şi va intra încet în pământ

nu buni nu vorbi aşa plângeam eu  

ochii ei se strângeau ca un fir de aţă

într-o zi a început să dea cu băţul înainte să calce 
privea încruntată în jos erau nori tot mai mulţi 
i se strângeau între pleoape

nu puteau fi făpturile Domnului gângăniile acelea

acopeream cu palma pământul din faţa ei

vezi buni nu mai sunt 
ea privea mereu  în altă parte apleca bărbia 
vântul o tăia la ceafă unde creşteau noduri tari şi uscate

odată am plecat să aduc apă

buni dormea cu lumânarea albă pe masă

atunci am văzut prima oară cercul de lumină

din icoana de deasupra