atâtea ape s-au
scurs rând pe rând
nu mai era loc să
las în spate urma mea
paşi de copil
desculţ copite şine de căruţă
se sfărâmau unele
pe celelalte
precum cenuşa de
vulcan purtată-n vânt
oamenii aveau
vorba ascuţită
se întorceau spre
casă cu praful în gulere
craterele lunii
dispăruseră
până şi cei
singuri
au început să bea
apă numai de la şipot
către asfinţit
veneam cu ulciorul plin
umbră tremurând
lângă umbra mea prelungă
doar atât mai
vedeam
în urma mea
însângerată
acasă am stat
lipită de pământ
simţeam că îmi
creşte inima
pereţii dinăuntru
se îndepărtau
un buldozer
răsturna moloz între ei
eram sclava
amintirilor demolate
uscate la rădăcină
ca o fântână fără
lanţuri
nu mai puteam
plânge
seara s-au
ciocnit trenuri cenuşii
cu pasageri
întâlniţi mai demult
bariera viselor
s-a sfărâmat
pe dedesubt
eram din nou
trează
afară ploua
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu