Jurnal, iulie 2014

Era interzis să fii nevinovat. Fiii risipitori dormeau în paturi de puf şi mătase fără să le pese de foametea ce bântuia oamenii virtuoşi. În biserici păcătoşii acordau indulgenţe unii altora. Celor nevinovaţi li se refuza orice pomană de bogdaproste fiindcă nu aveau păcate să mărturisească. Mă trezisem din copilărie în rândul celor care răbdau şi mă maturizasem prea repede pentru a mai putea să mă schimb.

Atât voiam să ştiu : unde a plecat Sfântul Toma când m-au legat de cruce. Mi-era dor să îmi expun rănile, să le număr, să strig : am suferit, am plâns, am trăit. Să mă atingă cineva - viaţă ambulatorie, viaţă personală, viaţă camuflată în lenjeria din şifonierul bunicii, una peste alta, palmă peste palmă. Doar un joc de copii în care nimeni nu rămâne definitiv deasupra şi în care cel care nu este lacom e considerat imbecil.

Atât de mult m-am săturat de cei care predică că toţi oamenii sunt răi, cu excepţia unor nebuni oarecare. Adică dacă eşti bun la suflet eşti considerat nebun. Atât m-am săturat de cei care predică egoismul. Am crezut întreaga viaţă într-un Dumnezeu al dreptăţii şi iubirii adevărate, mi-am pierdut o viaţă gândind de bine legat de oameni şi voi apăra până la capăt această nebunie. Oamenii nu au avut milă de mine, oamenii pot omorî cu surâsul pe buze. Eu nu am avut vreun venit bănesc al meu întreaga viaţă, am trăit de pe o zi pe alta şi, în ciuda bunelor mele intenţii şi fapte, nu am dreptul la nicio pensie. Aşa e legea. Azi am cerşit din nou câţiva lei unei vecine fiindcă mi-era foame, deşi mă refuzaseră ea sau fiica ei cu câteva zile în urmă. În trecut mi-au mai dat şi mereu am dat banii înapoi (sume de până la 50 de lei). E atât de dureros să flămânzeşti pe culoarul fără lumină al blocului de locuinţe, să cerşeşti cu inima strânsă, în timp ce vecina te întreabă aiurea în tramvai dacă eşti bine, ca şi cum ar crede că eşti nebună sau idioată. Mi se strângea inima dar nu am avut ce face. Încercaţi dvs. să trăiţi din câteva sute de lei pe lună...Şi în singurătate totodată. Apoi am aflat ce credea vecina. Mă întreba ceva de pensia mea de handicap. Spunea chiar că eu iau banii odată cu ea. Ca să vezi până unde merge imaginaţia oamenilor. Dar eu nu am dreptul la pensie. Oare chiar credea că eu aveam ceva bani ? Dacă în viaţa mea nu ar fi fost acele monstruoase violuri telepatice pe care eu nu le-am provocat defel, aş fi avut dreptul să muncesc şi să am bani.

M-a mai întrebat dacă maică-mea nu îmi dă bani, dacă mama nu are pensie să mă ajute. I-am spus că are, dar numai 6-700 de lei pe lună. A întrebat dacă medical. Nu, i-am răspuns, e pensia ei după zeci de ani de muncă. Am tras concluzia că vecinii au mult mai mulţi bani şi nu pot înţelege foamea celor nevinovaţi. Cum e şi proverbul « Bogatul nu crede celui sărac. » Apoi am fost fericită fiindcă mi-a dat 20 de lei. Era mai mult decât sperasem.

Atât am flămânzit, Doamne. Iar am scris adevărul în formă de jurnal. Fiindcă am mâncat pâinea cea mai ieftină cu salam ieftin. Şi pentru un timp am energie, pentru un timp sunt fericită. De aceea sunt şi grasă, din izolare, lipsă de mişcare şi hrană în salturi. Îi detest pe cei care predică să nu dai de pomană celor săraci şi nu îi înţeleg. E ştiut din sute de cărţi bune care s-au scris şi sute de filme de succes că oamenii săraci sunt întotdeauna cei buni şi nevinovaţi, persecutaţi fără greşeală. Atunci de ce această răutate? De ce, când pe la spate cei mai mulţi plâng când citesc acele cărţi bune sau vizionează filme realiste?

Doamne, această arenă pentru gladiatori, în care oamenii se adună şi aruncă cu pietre în cei nevinovaţi ca la spectacol, ca dintr-un instinct gregar...sau în care toţi şed şi se uită cum mor pe scenă cei care, spre deosebire de ei, sunt în lanţuri...Oare haita de hiene nu este mai puţin vinovată decât ei ? Eu nu pot înţelege, am suferit 43 de ani.