Diavolul

Pe vremuri diavolul avea pielea de preţ mult căutată de doamnele simandicoase să îşi facă pălării şi sandale la modă pentru saloanele literare oculte. În ultima vreme el nu este vânat cu uşurinţă, fiindcă a devenit tot mai viclean. Nu mai este demonul de bună credinţă care ispiteşte şi pedepseşte doar pe păcătoşi, fiind prin aceasta demn de respect şi remuneraţie substanţială. Diavolul s-a emancipat: a învăţat să fure ca-n codru, inclusiv sufletele cuminţi şi chiar trupurile (marfă de mâna a doua) ale credincioşilor slabi de înger, ale celor cu chipurile trase de boală sau de sărăcie. Oamenii încă mai râd de domnia sa fără să ştie că în prezent este mai rău să dai de dracu decât să fii scufiţa roşie faţă-n faţă cu lupul.

Diavolul s-a imunizat, bea chiar aghiazmă de parcă ar fi ţuică de prune dublu rafinată. Dumnezeu parcă a uitat cartea lui Iov şi şi-a lăsat slujbaşul încornorat să se îmbrace tot mai dichisit, să fie fercheş şi prezentabil, prilej de inspiraţie pentru artiştii care nici nu mai sunt consideraţi decadenţi, un altfel de zburător pentru fecioarele visătoare, un individ respectabil care merită şi apărare în instanţă, prezent cu nonşalanţă în case de oameni religioşi şi pe aleile parcurilor admirând florile, actor priceput şi încununat cu lauri pe scenă şi ecran, încât se pare că lumea a uitat deplin rostul din vechime al personajului. Diavolul s-a desacralizat, s-a demonetizat, a devenit tot mai uman şi prin aceasta mai periculos şi mai lipsit de scrupule.

În urma acestor transformări recente, tot mai mulţi oameni îşi închipuie că a face târgul cu diavolul este un lucru demn de invidiat. Fiecare crede că poate să îl păcălească cât de cât, să obţină avantaje mai mari la un preţ cât mai mic. Se spune că în spatele unui bogat e un diavol, iar în spatele unui sărac, doi. Fiindcă aceia bogaţi au deja un diavol care le slujeşte interesele. Omul inteligent îl poate vedea zâmbind în portrete de familie din spatele capului familiei. Aşteptând următoarea apocalipsă mă întreb dacă într-adevăr toate sufletele păcătoase vor cădea în genune şi pedeapsă, aşa cum e scris. Dar ce folos? Din moment ce ei sunt fericiţi, purtând diavolul în ei ca pe un fel de parazit, ori mai degrabă organism simbiotic, şi se gândesc că au trăit viaţa cum au vrut şi s-au bucurat de toate roadele pământului, în timp ce oameni de moralitate ireproşabilă rămân doar cu promisiunea cerurilor şi convingerea că ceilalţi suferă şi ei ca mărul ros de vierme dinăuntru. Eu încă mai cred că aşa este.

Poate că soluţia ar fi reabilitarea diavolului, readucerea lui la statutul iniţial, schimbarea imaginii sale publice, treptat. Dar ochii oricărui moralizator (şi eu nu pretind că aş fi unul) trebuie să fie deschişi spre viitor. Eu am fost mereu doar omul de veghe care trage sfoara clopoţelului numai atunci când pericolul se apropie.