Stau la marginea chioşcului de ţigări şi alte consumabile. Îmbrăcată în pantalonii mei de Charlot din pânză subţire, cu haina de postav gros care nu mă mai încape pe deasupra. Îmi mănânc felia de pizza de şase lei. Ştiu, e scumpă, dar azi mi s-a înfipt iar prea tare clonţul singurătăţii în creier. Mi-am cumpărat cu monede de 10 bani, aveam încă o droaie. Îmi amintesc cântecul lui Simon şi Garfunkel „Song for the Asking”. La vârsta mea simt că totuşi mă cunosc mult mai bine ca în tinereţe. Nu sunt defel histrionică, cum greşit credeam atunci. Stau pe colţul tarabei şi privesc vecinii, mereu aceiaşi, cu copiii şi nepoţii lor. De mică mi-am dorit să fiu între oameni mai mult timp, azi din nou nu am mai putut să urc cu felia asta în apartamentul meu şi să o ronţăi în bucătărie singură. Nu mă gândesc la superstiţia că omul care mănâncă singur moare singur...şi nici măcar nu este destul de coaptă felia asta şi are gust rău. Hormonii şi neurohormonii din creierul meu ţipă: unii de foame alţii de abstinenţă. Oare e de înţeles pentru ceilalţi că mă cam satur de orezul şi cartofii din zilele fără bani? Nu, pur şi simplu visez. Îmi scutur lipsa de luciditate şi zic: nimănui nu îi pasă. Dar mie de ce îmi păsa de alţii? Poate şi altora le pasă de alţii, dar nu de tine, răspunde alterego-ul meu. Dar de ce, mă întreb din nou, de ce ziceau unii că sunt nebună şi că nebunii sunt cei mai buni dintre oameni? Dubios, nu găsesc niciun răspuns.
Câte s-or fi schimbat de 20 de ani, mă gândesc eu. Iată-mă la vârsta la care încep să simt că generaţia tânără este mai puţin responsabilă sau morală decât cred eu că e musai să fie. Dar în momentul următor iar revin cu picioarele pe pământ şi îmi dau seama că este o iluzie, fiindcă în orice epocă istorică există rataţi ca mine de vârstă mijlocie (sau care chiar nu au avut vreo şansă), care trăiesc cu iluzia că lumea este „peste poate”. Desigur s-au schimbat multe şi nu doar muzica şi dansul sau filmele. Demult nu mai am televizor. Nu mai aveam bani şi de internet şi de televizor. Şi nu îmi plăceau programele mai ieftine. Dar trebuia să păstrez telefonul pentru orice eventualitate. De parcă ar fi vreuna. Mereu acelaşi lapte îndoit cu apă al singurătăţii în tot ce scriu. Nimeni nu mă invită nicăieri, eu nu am pe cine invita şi nu am bani să merg în parc măcar. De când eram copil de 13 ani, aproape nimeni nu m-a căutat la telefon. Înainte nu aveam nici telefon, nici canalizare, nici baie şi apă în casă. Electricitatea când era, când nu era. Apoi am fost înghiţită de oraşul mare şi am mai visat vreo 10 ani că voi ajunge undeva într-un orăşel de provincie, mai liniştit şi mai curat. Dar acum îmi dau seama că acolo aş fi fost şi mai singură. Aici cel puţin pe stradă e mai aglomerat şi eu mănânc pizza mea rea pe colţul meu cu oameni în jur.
Imaginaţie, asta nu pot. Am încercat să vând câteva vechituri şi la un muzeu de stat mi s-au oferit doar 1500 lei pe un ceas vechi. Ţineam însă prea mult la amintirea bunicii ca să îl dau numai pentru a îmi prelungi confortul în viaţă vreo 5 luni. Am încercat să vând discuri de picup sau albume de artă şi nu am reuşit. Pentru consumatorul de pe ultima treaptă este dificil. Trebuie să cunoască misiţi care să îl ajute. Nici mama nu a reuşit să vândă maşina de cusut a bunicii ori cântarul vechi. Viaţa este un şir de intermedieri cu oameni care se tot schimbă, toţi trec precum diapozitivele într-un aparat, devin unii dintre ei clişee reuşite, alţii sunt eliminaţi ca în filmul Blow-up. Îşi mai aminteşte oare cineva de vechitura aceea? Cred că acum şi eu miros acru, ca zidurile vechi şi umede rămase fără suflare caldă demult. Planul meu de fericire pentru ziua de mâine este să fie apă bună la baie şi să reuşesc să mă spăl, fiindcă da, ăsta ar fi un lucru bun. Nu toţi oamenii au acest privilegiu nobil, zâmbesc eu amintindu-mi filmul My fair lady. Iarăşi?
2 mai 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu