soră şi atât

şedeam smirnă în biserică

împreună cu o femeie peste care căzuse lumina

mă întrebam de ce unele poartă nume de zi

şi altele de noapte

de ce rămân în piatră ca sculpturile 

toate cele cu care mă înrudisem 

fiindcă nu aveam o soră adevărată

aş fi vrut să îi vorbesc

nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot

ci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstirii

despre lumina care trecea prin petale şi perdele

şi în definitiv de ce nu

despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
şi atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele de fasole ca nişte inimi
lipindu-se de mine într-o grădină mică
simple indulgenţe ale vieţii

în jurul casei

pretutindeni era tot mai curat

mai linişte

viaţa trecuse ca o călugăriţă îmbrăcată în negru

fără cusur

viaţa mă trăise