Îmi amintesc ziua în care am fost să văd acel film vechi „Vă place Brahms?” la Cinemateca. În rolul principal Ingrid Bergman, actriţa mea preferată. De obicei ajungeam mereu prea târziu la cinematograf, intram când luminile erau deja stinse, lovindu-mă de spectatorii stând în picioare pe scări sau culoare. Era mereu vina colegului sau colegei mele de clasă cu care mergeam la film, fiindcă eu aveam obiceiul să ajung chiar foarte devreme la întâlniri şi apoi aşteptam. Mereu îmi luam precauţii din timp, ca o fată bătrână încă de atunci.
Mă simţeam uşor stânjenită în astfel de situaţii. Stăteam şi eu în picioare, dar cel mai ades colegul meu, mai descurcăreţ, găsea două locuri neocupate în sală. La „Vă place Brahms?” inima mea bătea puternic în întuneric, simţeam milă pentru femeia de pe ecran, victimă a concepţiilor greşite ale altora, abuzurilor altora, propriilor deziluzii, nevoi sau dorinţe.
Eu am trecut de pragul acelei vârste. Dacă aş fi fost în locul acelei femei, nu aş fi putut să mă îndrăgostesc de un bărbat tânăr, nu aş fi putut accepta să fiu împreună cu el. Acum sunt doar înţeleptul care nu ar mai putea să îşi piardă minţile din dragoste, în tinereţe am fost doar o nebună îndrăgostită fără rost. De oameni, viaţă, flori şi de bărbatul nepăsător.
Chiar dacă nu aş fi obeză, nu m-aş mai putea angaja într-o relaţie cu un bărbat, în special cu un bărbat mai tânăr. Inima mea a fost întotdeauna a unei mame, nicioodată un paradis ascuns al unei relaţii romantice. Încă îmi amintesc superbele magnolii înflorite pe o stradă din vecinătate. Şi mirarea, încântarea mea în faţa lor. Ele îşi deschideau larg secretele de flori, înainte ca frunzele să ia controlul asupra copacului.
Ca şi ele, niciodată nu am învăţat să întârzii. Ar fi fost bine să ştiu să apar mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu